April 2014
M T W T F S S
« Mar    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930  

Sfântul Ioan Botezătorul în iconografie

Alături de chipul lui Hristos şi de cel al Maicii Domnului, chipul Sfântului Ioan Botezatorul şi Înaintemergătorul Domnului ocupă un loc important în iconografia traditională ortodoxă. Importanţa care i se acordă se bazează pe ceea ce se spune despre el în Sfintele Evanghelii, în special de către Hristos însuşi: ” mai mult decât un proroc. Că este acela despre care s-a scris: “Iată, Eu trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta înaintea Ta”. Adevărăt grăiesc vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt. 11,9-11).
Pe iconostas, lângă icoana lui Hristos, se află întotdeauna o icoană mare care îl înfăţişează. Câteodată este aşezată lângă icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Atunci când iconostasul are un al doilea registru de icoane, mai mici decât cele din registrul inferior, aranjate sub forma unei Deisis extinse, Botezatorul Domnului este şi acolo reprezentat. Deasupra uşilor împărăteşti se află o Deisis mică sau Trimorphon, cu Hristos în centru, încadrat de Maica Domnului, în dreapta Lui, şi de Sfântul Ioan Botezatorul, în stânga, amândoi întorşi spre El în rugăciune. În dreapta şi în stânga icoanei Deisis restrânse se află câte şase icoane ale Sfinţilor Apostoli întorşi spre Hristos, formând astfel o Deisis lărgită.

Sfântul Ioan Botezătorul mai apare în două icoane ale celor douăsprezece praznice împărăteşti, pe suport sau murale: în icoana Botezului Domnului şi în cea a Învierii sau a Pogorârii la iad. În prima icoană este înfăţişat stând pe malul Iordanului, botezându-L pe Hristos, iar în cea de a doua apare adesea împreună cu alte figuri ale Vechiului Testament, cum ar fi dreptul Abel şi regii-proroci David şi Solomon. Uneori este zugrăvit singur într-un loc adecvat. Sfântul Ioan Botezătorul este inclus în spaţiul circular aflat în imediata apropiere a cercului care îl înconjoară pe Hristos-Pantocrator, alături de sfinţii îngeri şi chiar de Maica Domnului. În acest spaţiu, el se află în partea de vest, Maica Domnului spre răsărit, iar îngerii între ei. Toţi sunt reprezentaţi în picioare, cu aureole.

Funcţional, icoana Sfântului Ioan Botezatorul din partea inferioară a iconostasului este cea mai importantă. Este zugrăvită la dimensiuni mari, aproape de comunitatea credincioşilor, poate fi văzută clar de închinători atunci cand privesc drept spre zona uşilor împărăteşti – unde apar preoţii slujitori – şi se pot apropia de ea şi o pot săruta. Aici se foloseşte unul dintre cele două tipuri de reprezentari analizate în continuare.

Sfântul Ioan Inâintemergătorul – tipul timpuriu de reprezentare
Tipul cel mai vechi de reprezentare a Sfântului Ioan Botezătorul de la iconostas, care se mai foloseşte încă, îl înfăţişează bust, întors spre dreapta, către Hristos (a cărui icoană se află aşezată lângă a lui), cu mâinile întinse spre El în rugăciune.

Una dintre cele mai vechi reprezentări de acest fel este o icoana din secolul al XV-lea aflată la Mănăstirea Vatoped. Aici, Sfântul Ioan Botezătorul este întors spre dreapta, reprezentat trei sferturi. Ochii şi mâinile sale exprimă o stare de linişte în rugăciune şi de forţă lăuntrică. Părul este lung, în smocuri. Trupul este în întregime înveşmântat.

Inscripţia acestei icoane, “Sfântul Ioan Inaintemergătorul”, este împărţită în două şi scrisă aproape de mijlocul icoanei; primul articol şi cele doua cuvinte de după el sunt inscripţionate în dreapta sfântului; al doilea articol şi cuvântul care îi urmează, deasupra umărului stâng.

Nu se ştie când a apărut acest arhetip. Printre cele mai însemnate reprezentări bust, fără aripi, ale Sfântului Ioan Botezatorul sunt mozaicul din Biserica Hosios Lukas din Beoria (cca 1000) şi cea din Biserica Daphni de lângă Atena (cca 1100).

Sfântul Ioan Inaintemergătorul – tipul târziu de reprezentare
Sfântul Ioan Botezătorul este reprezentat întreg, cu aripi, astfel: înalt, foarte slab, cu braţe şi picioare foarte subţiri, cu capul descoperit, cu părul lung, revărsat în smocuri pe spate şi peste umeri şi cu un chip care exprimă credinţa puternică, un caracter dârz şi smerenie. Poartă o tunică verde de culoarea maslinei şi o mantie cafenie care lasă să se vadă un braţ gol până la umăr şi amândouă picioarele de la genunchi în jos. Stă în picioare între două creste pietroase, cu faţa şi trupul întoarse spre dreapta, spre Hristos, Care apare în colţul din stânga sus al icoanei, ieşind din ceruri şi binecuvântandu-l. Mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezatorul stă întinsă în gest de binecuvântare, iar cu stânga ţine un filacter desfăşurat şi o cruce lungă, foarte subţire. Pe filacter scrie, cu litere mari:
“Iată, Fiule al lui Dumnezeu, ce pătimesc cei ce vădesc oamenilor păcatele lor, celor ce nu-şi recunosc greşeala. Iată capul meu: Irod l-a tăiat”.

În colţul din stânga jos se vede capul Botezătorului pe o tipsie; iar in spatele picioarelor sale se află o secure, la rădăcina unui trunchi de copac, aproape de pământ.

Această icoană a Sfântului Ioan Botezatorul are fundament scripturistic, Este înfăţişat cu aripi, după cuvântul pe care l-a spus Iisus, că a fost trimis înger de la Dumnezeu. Aşa cum am observat mai sus când am vorbit de Hristos ca “Înger de mare sfat”, cuvântul grecesc pentru “vestitor” este angelos, acelaşi cuvânt utilizat în greceşte pentru înger.

În iconografie, îngerii sunt reprezentaţi cu aripi. Aşa se explică de ce Sfântul Ioan Botezatorul are aripi. Faptul că i s-a tăiat capul la porunca lui Irod tetrarhul şi a fost adus pe o tipsie este consemnat în Evanghelii (Mt. 14, 8, Mc. 6, 25, 28). Aşadar, în icoană se regăseşte capul său pe tipsie. Securea de la trunchiul copacului apare chiar în cuvântul Sfântului. În timp ce propovăduia în pustia Iudeii, a spus: “Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Mt. 3,10).

Inscripţia ambelor tipuri de icoane este: “Sfântul Ioan Inaintemergătorul”. Cuvântul “Botezător” a fost lăsat la o parte, pentru a scurta inscripţia – expresia “inaintemergătorul” este suficientă pentru a-l identifica pe Sfânt.

Cea mai veche icoană cunoscută a Sfântului Ioan Inaintemergătorul, întreg, cu aripi, se păstrează în Serbia, la Areljie şi datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea. O altă icoană de acest fel, realizată un secol mai târziu, este o miniatură dintr-o Psaltire sârbească, aflată la Munchen. Acest tip de reprezentare şi-a găsit forma definitivă – după cum se ştie – într-o frescă din Paraclisul din Zoodichos Pighi din cetatea peloponeziană Geraki. Datează din 1431. Forma pe care a primit-o acest tip de reprezentare în acea icoană s-a păstrat de-a lungul întregii perioade de dominaţie turcă în Grecia şi continuă încă să se folosească.

(Sursa: ortodoxia.md)

BOTEZUL DOMNULUI în iconografia ortodoxă

Introducere
Domnul Iisus Hristos Şi-a asumat firea umană în deplinătatea ei, dar şi cu toate neajunsurile ei, pentru a o curăţi şi a o pune iarăşi în legatură directă cu Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice. Pentru a fi om adevărat, firea umană a lui Hristos cunoaşte creşterea firească şi treptată („Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.” Luca 2, 52). Vieţuind smerit şi ascultător în Nazaret până la treizeci de ani (vârsta maturităţii, la evrei), Mântuitorul Hristos îşi începe misiunea Sa pământească, lucrarea de mântuire a omenirii robită păcatului, nu printr-un act extraordinar, miraculos, ci prin supunerea faţă de legile condiţiei umane, prin chenoza Sa. Astfel, vine la Ioan ca să fie botezat cu botezul pocăinţei, El care era fără de păcat şi Însuşi Dumnezeu- izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. S-a smerit însă, ca prin ascultarea Sa deplină faţă de Dumnezeu-Tatăl, să plinească „toată dreptatea” Legii vechi, desăvârşindu-o prin Noul Său Legământ. Căci „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.” (Luca 16, 16). Astfel, evenimentul Botezului Domnului marchează punctul culminant al maturităţii lui Hristos,  deplinătatea umanităţii Sale.

Înaintemergător, botezător dar şi ucenic, Sfântul Ioan împlineşte cu supunere botezul asupra lui Hristos. Totodată, prin atingerea Fiului lui Dumnezeu, prin vederea Duhului Sfânt în chip de porumbel şi prin auzirea glasului lin al Tatălui, el devine martor nemincinos, descoperind lumii dumnezeirea lui Hristos, precum au vestit oarecând magii şi păstorii, la Naşterea Sa, ori dreptul Simeon şi proorociţa Ana, la Întâmpinarea Sa în templul din Ierusalim, şi alţi oameni, care, asemenea lor, L-au recunoscut călăuziţi şi insuflaţi fiind de Duhul Sfânt. Această arătare a Sfintei Treimi (epifanie, în limba greacă)  mărturiseşte, totodată, realitatea metaistorică a lui Dumnezeu: Tatăl iubitor naşte din veci pe Fiul Său şi purcede pe Duhul cel Sfânt care Se odihneşte în Fiul

Fiul cel veşnic şi iubit al lui Dumnezeu, intrând în apele Iordanului, vine în interiorul zidirii  Sale, supusă şi ea stricăciunii prin căderea omului, pentru a o exorciza de toate puterile demonilor şi pentru a o sfinţi. Întreaga creaţie tresaltă, cutremurându-se  de taina de a-L avea în mijlocul ei pe Cel Necuprins, dar bucurându-se de prezenţa şi binecuvântarea Sa.

Sfinţirea lumii începe, aşadar, prin sfinţirea apei pe care o săvârşeşte Hristos la Botezul Său şi prin Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11), pregătindu-ne nouă, tuturor celor ce credem şi ne unim cu El în Biserica Sa, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

BOTEZUL DOMNULUI

Epifania – Dumnezeiasca arătare
Sunt mărturii că până în veacul al IV-lea, Naşterea şi Botezul Domnului erau sărbătorite în aceeaşi zi – 6 ianuarie. Menţionată în Constituţiile Apostolice (5, 13), sărbătoarea Botezului Domnului – Epifania era iniţial prăznuită de creştinii din ţara sfântă. Este amintită de Sfinţii Ipolit al Romei şi Clement al Alexandriei în secolele II-III. Sfinţii Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie de Milan au predicat cu ocazia sărbătorii Epifaniei, adeverindu-se astfel generalizarea ei în întreaga Biserică Ortodoxă.

Reprezentarea iconografică a Botezului Domnului

Temeiuri scripturistice
„În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Şi răspunzând, Iisus a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.”. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”.” (Matei 3, 13-17)

„Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi S-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru tine am binevoit.”.” (Marcu 1, 9-11)

„Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”.” (Luca 3, 21-22)

„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis:”Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.”.  Şi a mărturisit Ioan zicând: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”.”(Ioan, 29-34)

Compoziţia icoanei

Icoana Botezului Domnului, ca şi slujbele praznicului şi cea consacrată sfinţirii mari a apei, nu urmăreşte atât fixarea unui moment istoric, cât postulează o lectură duhovnicească, scoţând în relief trei aspecte esenţiale ale spiritualităţii creştine:
- Divino-umanitatea lui Hristos
- Teofania sau arătarea Sfintei Treimi
- Creaţia restaurată.

  Stânga Centru Dreapta
Partea superioară - versant - bolta cerească
- raza
- porumbelul
- versant
Partea
centrală
Sfântul Ioan
Botezătorul
Mântuitorul Hristos
în mijlocul
râului Iordan
Îngerii slujitori
Partea inferioară - pomul cu toporişca
- mal
- făpturile marine - mal

 
Persoane, sensuri şi simboluri ziditoare în icoana Botezului Domnului

*Bolta cerească, Raza, Porumbelul
În partea superioară a compoziţiei apare o emisferă formată în general din trei zone de culoare gri-albăstrui în degradé. Aceasta este reprezentarea iconografică a bolţii cereşti, echivalentă, la nivel simbolic, cu cerurile deschise.

Această emisferă semnifică totodată prezenţa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, prezenţă evidenţiată uneori şi printr-o mână care binecuvântează. În ceea ce priveşte icoana Botezul Domnului, aceasta mână reprezintă iconografic glasul Tatălui care s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit.”.

Din cadrul acestei emisfere porneşte o rază de lumină îndreptată spre Hristos.

Aproape de extremitatea razei, deasupra creştetului Mântuitorului, este reprezentat într-un contur sferic un porumbel alb – chip al Duhului Sfânt care se arată în momentul Botezului Domnului „sub pogorământul unei înfăţişări trecătoare”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Arătarea Duhului Sfânt la Botezul Domnului în chip de porumbel este explicată de Sfinţii Părinţi prin analogie cu potopul:
„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestind sfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)

În ceea ce priveşte reprezentarea Sfântului Duh ca porumbel în alte icoane decât cea a Botezului, cum ar fi icoana Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi, în special, icoana Bunei Vestiri, care a dobândit popularitate în sec. al XVII-lea, Marele Sinod de la Moscova (1666 -1667) dă următoarea explicaţie:
„Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan, şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel. Pentru că pe Muntele Tabor a apărut ca nor, şi alteori altfel.” (Documentele sinoadelor de la Moscova 1666 – 1667)

*Mântuitorul Hristos este reprezentat stând în picioare, în mijlocul râului Iordan, ca într-un mormânt curgător care Îi cuprinde trupul din toate părţile, înţelegând prin aceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a scufundat ca semn al îngropării Lui, pentru că Botezul semnifică moartea Domnului. (conform Coloseni 2, 12)

Însă afundarea nu poate fi despărţită de ieşire care simbolizează Învierea Sa din morţi. „Cufundarea şi ieşirea sunt chipul Coborârii la iad şi al Învierii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Chipul  Domnului are o expresie blândă şi smerită, arătând, în acelaşi timp sobrietate şi concentrare.

Mântuitorul Hristos este reprezentat fie cu totul dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor. Icoanele vechi îl înfăţişează pe Hristos gol, conform textelor liturgice, subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale: „Se dezbracă Cel care a îmbrăcat cerul cu nori.” (Canonul praznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului).

Se arată în acelaşi timp şi scopul acestei chenoze pentru că, dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii.

Cu toate că iconografia iniţială îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fie înfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată dealtfel şi în icoana răstignirii Domnului) pentru a sublinia curăţia Celui Care este „singur fără de păcat”.

Mântuitorul Hristos este înfăţişat făcând un pas înainte către Sfântul Ioan Botezătorul şi plecându-Şi capul sub mâna acestuia. Se arată prin acest gest suprema iniţiativă a Domnului Care vine de bunăvoie şi cu smerenie, pentru a împlini o rânduială de care El nu avea nevoie, fiind întru totul fără de păcat, dar arătând prin aceasta că a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El binecuvântează apele Iordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le în acelaşi timp prin cufundarea Lui.

*Iordanul (din limba ebraică Jarden – care coboară)
Între cei doi versanţi înalţi, semn al prezenţei Duhului Sfânt, curge râul Iordan cu revărsare mare.

În unele icoane, apa în care a intrat Hristos Îi acoperă tot trupul până la umeri, în altele, apa curgătoare a râului apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fie utilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul din principiile folosite de iconarii bizantini.

Însă, primul mod, mai vechi de reprezentare a apei, în faţă şi pe ambele laturi ale trupului, este mai potrivit pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului. Arată că Botezul s-a făcut prin scufundare totală în apele Iordanului după cum spun şi Evangheliile. (Matei 3, 16; Marcu 1, 10)

Râul Iordan este reprezentat aici sub forma unei peşteri  întunecoase (imagine iconografică a iadului), sau a unui mormânt lichid, curgător, care cuprinde trupul Domnului (chip al înmormântării reprodus în Taina Botezului prin cufundarea totală).

Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoana Naşterii Domnului, ca loc ce adăposteşte ieslea în care se află Pruncul Hristos, în icoana Răstignirii, sub Crucea în care se află în chip simbolic ţeasta primului Adam, apoi în icoana Cincizecimii, sub forma unei închisori întunecate din care se zăreşte silueta unui bătrân împărat, şi nu în ultimul rând, în icoana Pogorârii la iad, unde peştera întunecată reprezintă în mod propriu-zis, iadul.

Astfel, prin acest element de legătură – peştera, se crează contrastul permanent între întunericul în care se afla omenirea până la venirea Mântuitorului şi lumina dumnezeiască ce pătrunde în lume odată cu Întruparea Sa.

Tema apei ocupă un loc privilegiat în Sfintele Evanghelii. Odinioară imagine a morţii (potopul), ea este acum „izvor de apă vie” (Apocalipsă 21, 6; Ioan 4, 14). Odată cu intrarea lui Hristos în râul Iordan, firea umană împreună cu întreaga creaţie îşi schimbă starea căzută şi se sfinţesc prin harul Duhului Sfânt.

*Făpturile marine
În partea inferioară a icoanei, la picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişate adesea, în dimensiuni discrete, siluetele a două personaje – un bărbat şi o femeie. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar chipurile lor au o expresie de mare uimire. Cele două siluete ilustrează texte ale vechiului testament care sunt prefigurări ale Botezului: „Marea a văzut şi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalmul 113, 3).

*Figura bărbătească - un personaj întins în albia râului, ţinând în mâini un vas din care se varsă apă – este reprezentarea alegorică a râului Iordan. Personajul este întors cu faţa de la Hristos, cuprins fiind de o mare uimire, spaimă chiar, motivul desprins din textele liturgice fiind acela de „a-L fi văzut fără veşmânt pe cel Nevăzut”.

Troparul explică această prezenţă:
„Întorsu-s-a oarecând râul Iordanului prin cojocul lui Elisei, înâlţându-se Ilie. Şi s-au despărţit apele într-o parte şi într-alta şi i s-au făcut lui calea uscată ceea ce era udă, spre chipul Botezului cu adevărat. Prin carele noi curgerea vieţii cea trecătoare o trecem.” (Troparul duminicii dinaintea praznicului)

*Figura feminină – o femeie pe jumătate goală, purtând coroană pe cap şi sceptru în mână, luându-o la fugă călare pe unul sau doi peşti – este o alegorie a mării şi face trimitere la una din prefigurările Botezului – trecerea poporului iudeu prin Marea Roşie.

În unele reprezentări Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră formând o cruce (asemănătoare cu porţile iadului din icoana Pogorârii la iad) sub care se află şerpi cu capetele ridicate, alteori, apare chiar un balaur sub picioarele Lui. Icoana ilustrează în acest fel, biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului (a diavolului şi a îngerilor lui) simbolizate prin aceşti monştri marini – balauri, şerpi -, puşi pe fugă sau zdrobiţi, detaliu inspirat din Psalmul 13, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă.”.

„Plecatu-Ţi-ai creştetul Înaintemergătorului, sfărâmat-ai capetele balaurilor, venit-ai la repejuni, luminat-ai toate, spre a Te slăvi pe Tine, Mântuitorule, Luminătorul sufletelor noastre.” (Stihiră la Doamne strigat-am … şi acum, Vecernia Mare, glas 2)

„Pe Adam cel stricat iarăşi îl zideşte în repejunile Iordanului şi capetele balaurilor celor ascunşi le sfarmă Împăratul veacurilor.” (Utrenia praznicului, cântarea 1, glas 2)

Uneori, în jurul lui Hristos înoată peşti mici şi chiar copii, însă este de evitat introducerea în scenă a amănuntelor irelevante.

Toate aceste elemente acvatice trebuie reprezentate cu discreţie, în proporţii echilibrate, astfel încât să rămână în plan secund, pentru a nu produce o distragere inutilă a atenţiei de la componentele principale ale icoanei care conduc la adevărata înţelegere a însemnătăţii praznicului.

*Sfântul Ioan Botezătorul este înfăţişat în icoană purtând tunică şi himation sau o haină de păr care îi acoperă trupul, stând în picioare, pe malul râului, la dreapta lui Hristos şi păşind ferm spre Acesta. El se află în acelaşi timp aplecat în semn de supunere şi sfială faţă de Cel căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei.

Această ezitare a Boteză-torului în momentul întâlnirii cu Hristos, este sugestiv redată în slujba Praznicului:
„La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit.” (Utrenia, condacul Înainteprăznuirii, glas 4)

Ioan îl identifică pe Hristos de îndată ce Îl vede: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29)

Cu mâna dreaptă deasupra capului Mântuitorului, face gestul sacramental specific ritualului Botezului, exprimând în acelaşi timp şi cutremurul ce l-a cuprins:
„Nu îndrăznesc să ating preacuratul Tău cap, sfinţeşte-mă Tu, Doamne, cu arătarea Ta dumnezeiască.” (Stihiră la Litie)

În mâna stângă ţine uneori un sul, simbolul propovăduirii sale, sau face un gest de rugăciune. Privirea sa se îndreaptă în acelaşi timp spre înălţime, dovadă a faptului că el însuşi L-a atins pe Hristos, a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se asupra Lui în chip de porumbel (Ioan 1, 29-34), a auzit glasul Părintelui Ceresc „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), şi a mărturisit apoi despre acestea lumii.

*Securea
În partea inferioară a icoanei, la picioarele Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat un arbust la baza căruia stă o secure, rezumat cutremurător al învăţă-turii date de acesta fiecărui nou botezat:
„Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei 3, 10-11)

*Îngerii
În faţa Sfântului Ioan Botezătorul, de cealaltă parte a râului, se află doi, trei sau chiar mai mulţi îngeri, aplecaţi, cu aripile lăsate într-o atitudine de slăvire, de rugăciune şi de slujire.

Ideea includerii îngerilor în icoana Botezului apare cel puţin din sec. al VI-lea, cu toate că prezenţa lor nu este indicată nici în Evanghelii şi nici în troparul care rezumă principalele momente ale evenimentului. Textele slujbelor, pomenindu-le prezenţa, vorbesc despre starea lor („Cetele îngereşti s-au umplut de mirare, de frică şi de bucurie.” – Tropar, glas 7, Ceasul al 9-lea), însă nu precizează rolul pe care aceştia l-au avut, astfel încât acest rol este adesea diferit înţeles şi reprezentat.

Îngerii sunt înfăţişaţi, fie având mâinile acoperite de propriile mantii, în semn de evlavie şi supunere în faţa Celui ce se botează, fie purtând ştergare. Obiceiul acoperirii mâinilor este de origine răsăriteană şi a fost adoptat la curtea din Bizanţ, unde obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile  acoperite ca semn al unui deosebit respect. Acoperirea mâinilor în iconografie exprimă evlavia şi supunerea faţă de o persoană sfântă.

În unele icoane, ei au rol de slujitori şi ţin în mâini ştergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-se prin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare, ceea ce necesită ştergerea trupului celui botezat la ieşirea din apă.

Deşi rolul de slujitori ai Domnului nu este clar definit în ceea ce priveşte momentul Botezului, acest rol se dezvăluie într-un fragment următor relatării Botezului, în care aflăm  că „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol”, iar atunci când diavolul L-a lăsat, „iată îngerii, venind la El Îi slujeau”. (Matei 4, 1; 4, 11)

În orice caz, prezenţa îngerilor în icoana Botezului, cât şi în alte icoane precum Naşterea Domnului, Bunavestire, Învierea sau Înălţarea, atestă faptul că cetele îngereşti au fost martore nevăzute ale petrecerii în trup a Domnului  încercând şi ele să pătrundă treptat înţelesurile tainei celei din veac ascunse a Lui Dumnezeu.

Inovaţii apusene ale reprezentării Botezului Domnului
- Scena este populată de numeroase personaje, îngeri şi oameni, care nu mai stau în registre separate ca in iconografia răsăriteană, exprimând cele două trepte existenţiale – lumea angelică şi umanitatea (reprezentată doar prin persoana Sfântului Ioan Botezătorul), ci se află deopotrivă într-o convieţuire paşnică, prilejuită de evenimentul Botezului.
- În unele compoziţii, personajele sunt antrenate în diverse activităţi colaterale, străine de evenimentul central, unele chiar independente de el, fapt care face ca importanţa Botezului Domnului să fie mult diminuată, ba chiar anulată prin banalizare.
- În acelaşi timp, toate personajele par a fi martore ale Teofaniei, în timp ce Sfânta Scriptură vorbeşte doar de Sfântul Ioan Botezătorul ca fiind cel ce s-a facut vrednic de această descoperire, el dând mărturie apoi şi celorlalţi.
- Teofania în sine, este interpretată într-o manieră extrem de naturalistă prin atmosfera teatrală a cerurilor deschise, din mijlocul cărora putem zări alături de mulţimile de îngeri – prunci figura unui bătrân ce se vrea a fi expresia văzută a celui cu neputinţă de reprezentat – Dumnezeu – Tatăl.
- Raza şi porumbelul au, şi ele, o consistenţa materială având ca scop impresionarea simţurilor şi rămânând prin aceasta doar la nivelul unei experienţe sensibile, straină totuşi de Revelaţia Dumnezeiască.
- Hristos este reprezentat stând cu capul plecat, într-o atitudine de umilinţă mult prea umană, străină de smerenia dumnezeiască a Celui care S-a făcut om „chip de rob luând”, dar a rămas în acelaşi timp Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului.
- El nu mai binecuvântează apele, ci stă cu mâinile adunate spre piept, închis în sine, într-o rugăciune care nu mai cuprinde întreaga lume ci doar propria persoană. În unele cazuri, însuşi gestul rugăcinii se transformă într-o contemplare ruptă de comuniunea cu Dumnezeu, privirea nemaifiind îndreptată către cer ci către pământ, devenind expresie, fie a adorării de sine, fie a deznădejdii. Din acest motiv,  în icoana ortodoxă, Hristos – Dumnezeu şi Sfinţii Săi nu vor avea niciodată privirile plecate, nici chiar în clipele pătimirilor sau ale martiriului.
- Râul Iordan are mai degrabă înfăţişarea unui pârâiaş ce îl acoperă pe Iisus doar până la glezne, cel mult până la genunchi.
- Ioan Botezătorul este reprezentat pe jumătate dezbrăcat, având o statură atletică (la fel ca toate personajele ce populează compoziţia), trupul său nemaiavând  nimic din expresia unei vieţuiri ascetice.
- El îl stropeşte pe Hristos cu apă dintr-o scoică sau dintr-un vas, ceea ce contravine adevărului istoric potrivit căruia botezul s-a făcut prin scufundare totală, nu doar prin stropire. Odată cu deformarea adevărului istoric, se diluează şi mesajul simbolic al botezului, acesta fiind o prefigurare a morţii, a Îngropării de trei zile şi a Învierii Domnului.
- Întreaga compoziţie se desfăşoară într-un registru orizontal, accentul căzând pe elementul terestru, semn al unei abordări (înţelegeri) de factură sensibilă, supusă simţurilor şi, prin aceasta, marcată de subiectivism şi coruptibilitate, spre deosebire de reprezentarea ortodoxă în care domină axa verticală, expresie a înălţării spirituale şi a cunoaşterii inteligibile, care dă mărturie, totodată, de măreţia şi importanţa universală a Botezului Domnului.

Prin Botezul Său, Domnul Hristos a surpat puterea diavolului care l-a otrăvit pe om sugerându-i să nu-L asculte pe Dumnezeu. Dacă prin păcatul neascultării şi fuga protopărinţilor de Dumnezeu a intrat în lume blestemul îndepărtării întregii firi de Dumnezeu, adică suferinţa şi moartea, prin ascultarea lui Hristos, „Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, [şi] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8), a venit în lume binecuvântarea şi viaţa veşnică. Hristos a venit la botezul pocăinţei, săvârşit de Sfântul Ioan, în numele nostru, spre a ne împăca pe noi şi cu Dumnezeu, dar şi cu întreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vieţii şi o ridicasem împotriva noastră prin păcat.

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, aşadar, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o arătare desăvârşită a lui Dumnezeu – Sfânta Treime şi o descoperire desăvârşită în faţa întregii creaţii a Mântuitorului Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci este şi o epifanie a firii întregi, a omului şi a lumii înconjurătoare, într-o nouă stare de existenţă. Botezul Dom­nului inaugurează o viaţă nouă, luminoasă şi plină de sens pentru cosmosul întreg, unde are să vieţuiască de acum înainte omul înnoit şi îndumnezeit de Hristos.

Dacă la început „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) activând energiile Lui necreate în convergenţă cu energiile create continuu şi progresiv, la Botezul Domnului Duhul Sfânt Se uneşte iarăşi cu apa şi cu toată creaţia, pregătind sânul Bisericii în care se vor naşte din nou, „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5), toţi oamenii care cred în Hristos. Apa sfinţită de Duhul Sfânt este în chip tainic materia veacului viitor, purtând în ea pe Hristos şi pe Duhul cu puterile Lui dătătoare de viaţă şi îndumnezeitoare. Prin Taina Sfântului Botez, şi noi, creştinii ortodocşi, murim tainic cu Hristos faţă de păcat, dar şi înviem împreună cu El întru Împărăţia Sa veşnică şi binecuvântată. Cu alte cuvinte, prin Botezul nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele, ne înfiază în Biserica Sa şi ne dă puterea de a ne asemăna tot mai mult cu Fiul Său cel iubit pe măsura însuşirii de către noi prin iubire a Jertfei şi a Învierii Lui.

Arhim. Mihail Stanciu

Bibliografie selectivă
- Preot Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005
- Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, 2004
- Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, 2000
- Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993
- Michel Quenot, Învierea şi Icoana, Editura Christiana, Bucureşti, 1999
- Michel Quenot, Sfidările icoanei, Editura Sophia, 2004
- Michel Quenot, Nevoia de icoană, Editura Sophia, Bucureşti, 2006
- Michel Quenot, De la icoană la ospăţul nupţial, Editura Sophia, 2007
- Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului, Editura Sophia, Bucureşti, 2005
- Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, 2003

(Sursa: razbointrucuvant.ro)

Icoanele nu mor niciodată

Cine crede ca sfintii au dus o viata lipsita de incercari (ispite, tulburari, amagiri, caderi si inaltari) se insala amarnic. In jurul sfintilor, in toate timpurile si in toate locurile, au bazait diavolii, asa cum in jurul unui fagure de miere se aduna viespile.

Sfantul Ioanichie cel Mare, din Olimpul Bitiniei, fiul Anastasiei si al lui Miritrichie, a crescut ducand o viata de ascultare si de rugaciune. Copil fiind, mergea cu turma de vite la camp si, cand isi facea rugaciunea, insemna turma cu semnul Sfintei Cruci si ramanea turma nemiscata si nerisipita de fiare si de talhari. La 43 de ani era un barbat frumos la suflet si voinic la trup, numai bun pentru oaste. Iata-i inaltarea! Ajunge, pe la inceputul secolului al IX-lea, in garda personala a imparatului bizantin. Diavolul, pizmuindu-i viata imbunatatita, il atrage pe Ioanichie in lupta impotriva sfintelor icoane. Iata-i caderea!

Dumnezeu il izbaveste printr-un calugar (de cate ori nu ne-a venit izbavirea prin calugari si n-am bagat-o in seama; de cate ori nu am auzit acel glas ce striga in pustie si am trecut pe alaturi?) Intr-o dimineata, un calugar necunoscut l-a strigat pe nume, zicandu-i: O, fiule Ioanichie, in zadar te numesti crestin, daca strici icoana lui Hristos. Zadarnice sunt faptele tale cele bune, daca nu ai credinta cea dreapta. Iata-i ridicarea!

Dupa ce slujise 24 de ani in oastea imparatului, Ioanichie se retrage in pustia muntelui Olimp. Avea 67 de ani. Purta mereu cu el icoana Mantuitorului. La 79 de ani se calugareste, intrand intr-o manastire. Invatase Psaltirea pe de rost si capatase darul de a se inalta prin rugaciune, darul de a trece peste ape fara a se uda la picioare, darul de a tamadui pe cei bolnavi si darul de a fi prezent fara a fi vazut. Incarcat de zile, la 94 de ani, se va muta la Domnul, cu inima curatita, facuta icoana si cer interior.

Iata, asadar, sublima definitie data icoanei si Ortodoxiei de catre un calugar al carui nume nimeni nu l-a retinut: Icoana este credinta cea adevarata, sau invers, Ortodoxia este icoana. Observam ca semnul egal determina verbele a fi si a avea, crestin egal icoana, deci: eu sunt crestin daca am icoana Mantuitorului, tu esti crestin daca ai icoana Mantuitorului, a Maicii Domnului, a sfantului casei s.a.m.d. Fara icoana nu putem fi crestini si nu putem avea nadejde de mantuire; fara icoana nu putem fi oameni si nu putem avea omenie.

In ziua de 4 noiembrie, cand il praznuim pe Sfantul Ioanichie cel Mare, sa ne amintim ca icoanele nu mor niciodata.

Parintele Sever Negrescu

(Sursa: Ziarul Lumina)

”ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI” în iconografia ortodoxă (explicarea icoanei)

Pe langa Vinerea Mare, tema Crucii se repeta constant in slujbele ciclului saptamanal, in fiecare miercuri si vineri ale anului liturgic. Mai mult, Rasaritul ortodox a inchinat Crucii Domnului trei sarbatori deosebite: Inchinarea Sfintei Cruci, a treia Duminica din Postul Mare, (Scoaterea Sfintei Cruci) si Inaltarea Sfintei Cruci, sarbatorita pe 14 septembrie, atat in Apus, cat si in Rasarit.

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci isi are originea in Palestina. Instituita pentru a comemora sfintirea Bisericii Invierii ridicate de imparatul Constantin cel Mare la Ierusalim, “sarbatoarea sfintirii” a fost curand asociata cu comemorarea aflarii adevaratei Cruci. Eusebiu de Cezareea, descriind comemorarea sfintirii care a avut loc in anul 335, nu pomeneste nimic despre aflarea Sfintei Cruci.

Dar Sfantul Chiril al Ierusalimului, in anul 347, spune urmatorul lucru: “Lumea intreaga este deja plina de fragmente din Lemnul Crucii.” Prin urmare, Crucea trebuie sa fi fost descoperita la scurt timp dupa sfintire, in jurul anului 340. Legenda de la Edessa a cautat sa atribuie descoperirea Crucii sotiei imparatului Claudius, Protinicia, in timpul domniei lui Tiberius. Dar relatarea cea mai veridica a aflarii Sfintei Cruci de catre Sfanta Elena, mama imparatului Constantin, a fost universal acceptata catre sfarsitul secolului al IV-lea.

Astfel, Sfantul Ioan Hrisostom vorbeste, in anul 395, despre cele trei cruci descoperite de imparateasa Elena sub movila Golgotei: a lui Hristos a fost identificata pentru ca se afla in mijloc si avea inscriptia. Pe la inceputul secolului al V-lea, alti scriitori vorbesc despre minunile datorita carora Sfanta Elena si Sfantul Macarie, episcopul Ierusalimului, au recunoscut adevarata Cruce. Eteria, povestind calatoria ei la Ierusalim (in jurul anului 400), spune ca sarbatoarea sfintirii a fost celebrata cu mare solemnitate, “pentru ca s-a aflat in acea zi Crucea Domnului”.

Sarbatoarea Sfintei Cruci a eclipsat curand, aproape in intregime, hramul bisericii. In secolul al VI-lea, calugarul Alexandru vorbeste despre celebrarea anuala, pe 14 septembrie, a hramului si a Inaltarii Cinstitei Cruci. Menologul Vasilian (manuscris de la sfarsitul secolului al X-lea) consemneaza faptul ca a doua zi dupa hram, in anul 335, oamenii au fost pentru prima oara lasati sa contemple lemnul sfant: episcopul, stand in picioare pe un loc inalt, a inaltat Crucea in strigatele credinciosilor, “Kirie eleison”. Aceasta este imaginea ceremoniei inaltarii, asa cum s-a sarbatorit la Ierusalim de cand s-a aflat Sfanta Cruce.

In ziua de 14 septembrie 614, acest ritual s-a desfasurat pentru prima oara la Constantinopol. Recucerita de la persi de catre imparatul Heraclie al III-lea, Sfanta Cruce a fost primita triumfal in capitala Imperiului, in anul 628. Avea sa fie adusa acolo, in sfarsit, in anul 633: Patriarhul Serghie a purtat-o in procesiune de la Biserica Vlaherne la Biserica Sfanta Sofia, unde ceremonia inaltarii s-a celebrat cu mare fast. De la Constantinopol, sarbatoarea s-a raspandit in alte centre ale lumii crestine. La Roma, avea sa se celebreze in timpul papei Serghie (687-701).

Sarbatoarea inaltarii este o marturie a cinstirii Sfintei Cruci a lui Hristos de catre intreaga lume care marturiseste ca “ce este nebun al lui Dumnezeu mai intelept decat oamenii este; si ce este slab al lui Dumnezeu mai tare decat oamenii este” (I Cor. 1, 25). “Vazand Crucea inaltata de mainile episcopului”, Biserica slaveste arma lui Hristos prin care “s-a dezlegat blestemul si a odraslit nestricaciunea, iar noi, pamantenii, ne-am indumnezeit si diavolul cu totul s-a surpat” (Vecernie, Stihira, glas 5).

Dar in acelasi timp cu lucrarea de mantuire, Biserica sarbatoreste si “biruinta de neinfrant” a Crucii asupra puterilor lumii ostile crestinismului. De fapt, pentru crestini nu exista alt mod de a birui decat prin Crucea Domnului, singurul sprijin sigur din istoria lumii – “sprijinitoarea lumii” (Vecernie, Stihiri, glas 2 si glas 4).

Imperiul care doreste sa fie crestin trebuie sa se inchine Crucii: Crucea a fost cea care l-a ajutat pe imparatul Constantin sa invinga; si tot Crucea a risipit puterea “barbarilor” (Utrenie) si a sustinut sceptrele imparatilor crestini. Prezenta acestor elemente “constantiniene” da sarbatorii o nota politica: poporul ortodox si basileul lui, capul civilizatiei crestine, triumfa asu­pra dusmanilor prin puterea de neinvins a Crucii.

Dar, pe langa acest aspect contingent, care apartine Bizantului, inaltarea universala a cinstitei si de viata datatoarei Cruci are un aspect permanent si esential: acela al unei sfintiri cosmice prin puterea dumnezeiasca manifestata in Cruce (vezi Condac, glas 4).

Daca Hristos este Noul Adam, Crucea Lui este Noul Pom al Vietii, redand lumii cazute nestricaciunea Raiului. Inaltata deasupra pamantului, Crucea, care imbratiseaza cerul intreg cu cele doua bra­te ale sale, alunga demonii si revarsa harul in cele patru colturi ale lumii (vezi Utrenie, Stihira, glas 8; Canon, glas 6).

In iconografie se intalneste reprezentarea Inaltarii Crucii asociata cu Aflarea ei. Atunci episcopul este vazut inaltand Crucea, in partea de sus a icoanei, in timp ce mai jos Sfanta Elena sta langa o caverna, la poalele Golgotei, in fata celor trei cruci pe care tocmai le-a descoperit.

Dar, in general, subiectul se limiteaza la Inaltarea propriu-zisa. Cea mai simpla compozitie ni-l arata pe episcop (Sfantul Macarie al Ierusalimului) stand in picioare pe un loc inalt, tinand o cruce mare cu amandoua mainile: adevarata cruce a Domnului, pe care le-o arata oamenilor. Episcopul este sprijinit, de ambele parti, de diaconi. In general, se pot vedea alaturi de el Sfintii Constantin si Elena. Uneori, imparatul si mama lui stau impreuna in dreapta episcopului, in vreme ce in stanga se petrece o minune (vindecarea unui bolnav sau invierea unui mort) savarsita prin puterea Crucii.

Fundalul arhitectural din spatele episcopului care ridica Crucea trebuie sa reprezinte Basilica Invierii construita de Constantin: este pomenirea vechiului “hram al sfintirii”, pastrata in iconografie.

Leonid Uspensky si Vladimir Lossky

(Sursa: crestin ortodox)

NAŞTEREA MAICII DOMNULUI în iconografie (explicarea icoanei)

Traditia atribuie Sfantului evanghelist Luca primele reprezentari ico­nografice ale Sfintei Fecioare. Originalele acestora nu s-au pastrat dar se crede ca ele au servit ca prototipuri pentru iconografia de mai tarziu. Textele liturgice confirma traditia ca Sfantul Evanghelist Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului. Astfel, in slujba utreniei, din ziua de 26 August, cand se praznuieste icoana Maicii Domnului din orasul Vladimir, in canon se consemneaza numele Evanghelistului Luca: “Zugravind prea cinstitul tau chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a infatisat pe Ziditorul a toate pe bratele tale“.  

Tema Nasterii Maicii Domnului, apare insa in iconografie cel putin din secolul al VII-lea. O intalnim atat in icoane pe suport, cat si in reprezentarile murale.

Nasterea Maicii Domnului, praznuita de Biserica pe data de 8 septembrie, este prima sarbatoare importanta a noului an bisericesc. Maica Domnului s-a nascut din parinti sterpi si inaintati in ani: Ioachim – descendent din neamul imparatesc al lui David, din spita lui Iuda – si Ana – care se tragea din neamul preotesc al lui Levi -, ca raspuns la rugaciunile lor. 

In iconografia traditionala, Nasterea Maicii Domnului este reprezentata astfel: Sfanta Ana sta pe pat inlauntrul unei case. Este zugravita la dimensiuni mari, in centrul icoanei. Conform traditiei care ne vorbeste despre ea, apare descrisa ca o femeie in varsta, cucernica. Pe langa ea se afla doua sau trei tinere, una ii aduce mancare pe o tava. Stau intr-o parte a ei si cu fata la ea. In unele icoane, in spatele lor, se afla Sfantul Ioachim. Mai jos, in planul frontal, este reprezentata copila, Maica Domnului, gata sa fie imbaiata de doua femei. Sfanta Ana, Sfantul Ioachim si Maica Domnului au aureole.

Inscriptia icoanei, redata in partea de sus pe un rand sau pe doua, este: “Nasterea Maicii Domnului”.

Imnografia bisericeasca pune in lumina semnificatia Nasterii Maicii Domnului in Troparul care se canta la slujbele praznicului: “Nasterea ta, de Dumnezeu Nascatoare Fecioara, bucurie a vestit la toata lumea; ca din tine a rasarit Soarele Dreptatii, Hristos Dumnezeul nostru; si dezlegand blestemul, a dat binecuvantare; si stricand moartea, ne-a daruit noua viata vesnica.”

(Sursa: crestin ortodox)

Icoana Schimbării la Faţă (explicaţie)

Schimbarea la Fata: icoana a luminii

a. Scripturile
Iisus le-a spus: “Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere” (Mc. 9, 1). “Iar dupa cuvintele acestea, ca la opt zile, luand cu Sine pe Petru si pe Ioan si pe Iacov, S-a suit pe munte, ca sa se roage. Si pe cand se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul, si imbracamintea Lui alba, stralucind. Si iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si Ilie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-1 implineasca in Ierusalim. Iar Petru si cei ce erau cu el erau ingreuiati de somn; si desteptandu-se, au vazut slava Lui si pe cei doi barbati stand cu El. Si cand s-au despartit ei de El, Petru a zis catre Iisus: “Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici si sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise, si una lui Ilie”, nestiind ce spune. Si, pe cand vorbea el acestea, s-a facut un nor si i-a umbrit; si ei s-au spaimantat cand au intrat in nor. Si glas s-a facut din nor, zicand: “Acesta este Fiul Meu cel ales, de El sa ascultati!” Si cand a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Si ei au tacut si nimanui n-au spus nimic in zilele acelea din cele ce vazusera” (Lc. 9, 28-36).

De obicei, prima icoana pe care o picteaza un iconograf este icoana Schimbarii la Fata, -pentru ca Hristos sa faca sa straluceasca in inima lui lumina Slavei Sale negraite, asa cum a facut -pentru apostoli. Un manuscris de la Muntele Athos prescrie: Sa se roage cu lacrimi, pentru ca Dumnezeu sa-i patrunda in suflet. Sa se duca la preot, pentru ca acesta sa se roage pentru el si sa-i citeasca troparul Schimbarii la Fata. Avand misiunea de a propovadui prin imagine tainele lui Hristos, el trebuie, asemenea lui Petru, Iacov si Ioan, sa traiasca Schimbarea la Fata: “Pentru ca noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava atunci cand, din inaltimea slavei, un glas ca acesta a venit catre El: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit”. Si acest glas, noi l-am auzit… pe cand eram cu Domnul, in muntele cel sfant.” (II Ptr. 1, 16-18)

b. Vederea lui Dumnezeu
Aceasta tema a Schimbarii la Fata este fundamentala, bogatia sa constituind un izvor pentru reflectia Parintilor si a teologilor si dand nastere marilor dezbateri cu privire la deosebirea dogmatica dintre fiinta inaccesibila a lui Dumnezeu si energia Sa, care poate fi comunicata. Aceasta reflectie este foarte importanta pentru o intelegere justa a Schimbarii la Fata in gandirea Bisericii Ortodoxe.

Sfantul Grigorie Palama a spus ca Dumnezeu este numit lumina nu dupa Esenta, ci dupa Energia Sa. Pentru Palama, lumina dumnezeiasca nu este nici materiala, nici spirituala, caci ea transcende ordinea celor create, fiind stralucirea negraita a unei singure firi in trei ipostasuri. Intr-o alta omilie, precizeaza: Lumina Schimbarii la Fata a Domnului nostru nu avea nici inceput, nici sfarsit, ci ramanea necircumscrisa in timp si spatiu si imperceptibila simturilor, desi fusese contemplata cu ochii trupesti… Dar printr-o transmutare a simturilor lor, ucenicii Domnului au trecut de la trup la Duhul.

Faptul ca Hristos S-a aratat ucenicilor Sai nu in chipul robului, ci, prin intermediul acestuia, in slava firii Sale dumnezeiesti comune cu Tatal si cu Duhul Sfant, l-a facut pe Palama sa afirme ca manifestarea dumnezeirii lui Hristos este in acelasi timp si o teofanie a Treimii: Tatal, prin glasul Sau, da marturie pentru Fiul Sau Prea iubit, Duhul Sfant stralucind cu El in norul luminos arata ca Fiul poseda impreuna cu Tatal lumina care le este comuna ca tot ceea ce apartine bogatiei Lor.

Hristos le-a aratat apostolilor slava Sa in asa fel incat acestia au putut primi harul acestei viziuni. Apoi, cand au fost acoperiti de norul luminos, cuprinsi de spaima au auzit glasul Tatalui Care-i pregatea pentru evenimentul Patimilor. Intelegem ca Schimbarea la Fata se plaseaza in centrul teologiei. Ea ne dezvaluie in acelasi timp, in chip antinomic, absoluta inaccesibilitate a lui Dumnezeu in Sine si manifestarile Sale impartasibile: Dumnezeu Se revarsa in energiile Sale, fiind cu totul prezent in ele.

c. Iconografia
Reprezentarile simbolice ale Schimbarii la Fata, cum este minunatul mozaic din secolul al VI-lea din absida de la Sant Apollinare in Classe, care nu-L infatiseaza pe Hristos in intregime, ci doar partea superioara, deasupra Crucii triumfatoare, si in care apostolii sunt reprezentati in chip de miei, au fost repede parasite pentru a lasa loc evenimentului evanghelic insusi.

Pe o icoana ruseasca din secolul al XV-lea atribuita lui Teofan Grecul, il vedem pe Hristos in slava: El este infatisat in partea de sus a icoanei, pe munte, dar fara a-l atinge. Invesmantat in alb, sau in aur, nu este decat lumina. El ii invaluie in lumina Sa pe Moise si pe Ilie, fiecare pe cate un munte, pe care insa nu-l ating cu picioarele. Se afla pe culmi, caci sunt oamenii inaltimilor duhovnicesti care L-au intalnit pe Dumnezeu acolo unde le vorbea, amandoi sunt vizionarii Vechiului Legamant, cei care L-au vazut pe Dumnezeu pe Sinai si pe Carmel. Hristos le vorbeste despre Patimile Sale care se apropie. Moise ii reprezinta pe defuncti, in timp ce Ilie, ridicat la cer intr-un car de foc, ii reprezinta pe cei vii. Jos, apostolii, inca nedesprinsi de cele omenesti, sunt rascoliti si uluiti de aceasta descoperire. Petru (aflat in stanga), coplesit de uimire, ar vrea sa faca trei colibe, socotind ca se afla deja in Parusie, inainte de sfarsitul istoriei. El isi exprima incantarea de a se regasi in starea initiala a lumii, dinainte de cadere. Dar vederea Zilei a Opta este ingaduita pentru a-i intari in credinta pe martorii care, o data reintorsi in lume, vor trebui sa-si implineasca misiunea apostolica.

Invatatura teologica

a. Revelatia conditiei umane
Schimbarea la Fata atesta starea fireasca a omului, frumusetea sa dintai: Hristos ne arata care este starea deplina, integrala a fiintei atunci cand, iluminata de stralucirea dumnezeiasca, sta de vorba cu Dumnezeu despre adevar… Este starea de sfintenie, a carei sarbatoare este tocmai Schimbarea la Fata… Ucenicii, pana atunci “ingreuiati de somn”, “s-au desteptat”si “au vazut slava” lui lisus.

b. Aratarea Treimii
Prezenta lui Dumnezeu fara nici un val, transfigurata, nu poate fi indurata de ucenici, in omenitatea lor actuala: Ei pot vedea si auzi Cuvantul intrupat, chiar si Schimbat la Fata, in slava, dar nu pot inca sa priveasca slava imparatiei si sa-I auda glasul fara a tremura si a-si acoperi ochii, spre deosebire de Moise si de Ilie, care nu mai sunt din lumea aceasta.

Si totusi, ei sunt martorii unei aratari complete a lui Dumnezeu in cele trei Persoane: Vocea Tatalui marturiseste, Duhul lumineaza si Fiul primeste si manifesta cuvantul si lumina.

c. Imparatie si Parusie
Era nevoie ca ucenicii sa aiba o pregustare a imparatiei pentru a putea infrunta ceea ce avea sa urmeze – Ghetsimani, Golgota, mormantul – pentru a putea rezista oricare ar fi fost durata “anilor sau vremilor pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa” (F.A. 1, 7): Schimbarea la Fata este o imagine in acelasi timp si simbolica, si reala a imparatiei, o icoana… Lumina care-i invaluie pe protagonisti confera proorociei o stralucire speciala. Aceasta lumina este haina de nunta a Mirelui cand se arata in slava Miresei, intruchipata aici de catre Petru. “Pentru o clipa” ei sunt iluminati de acest dar atat de asteptat de omenire si intru totul nou pentru ea, de a fi partasa la preaslavirea Dumnezeului-Om de catre Duhul, prin glasul Tatalui: acest dar fulgurant este revelatia Preasfantei Treimi.

Despre acest moment, atat de puternic incat martorii alesi se arunca cu fata la pamant, Ioan marturiseste: “Vedeti ce fel de iubire ne-a daruit noua Tatal, ca sa ne numim fii ai lui Dumnezeu (…) ce vom fi, nu s-a aratat pana acum. Stim ca daca El Se va arata, noi vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este” (I In. 3, 1-2).

Schimbarea la Fata ne invata ca nu se afla decat o singura si aceeasi lumina dumnezeiasca, cea pe care apostolii au vazut-o pe Tabor, cea pe care sufletele purificate o contempla inca de pe acum si care este insasi realitatea vesnicelor bunatati ce vor veni. Iata de ce marele Vasile a spus ca lumina din Tabor, din timpul Schimbarii la Fata a Domnului, era preludiul slavei lui Hristos, de la a doua Sa venire.

d. Un Pasti care conduce in raiul regasit
Schimbarea la Fata intra dincolo de timp, in timpul invierii, al slavei lui Dumnezeu. Ea reveleaza scopul istoriei, care va fi transfigurarea totala si definitiva a lumii, “care suspina inca in durerile facerii”. Este semnul unui Pasti facand trecerea spre raiul care va deveni zidirea in starea sa transfigurata de harul celei de-a doua veniri.

Schimbarea omeneasca, ceea ce va sa fie intru a doua si infricosata venirea Ta, cu slava aratandu-o, Mantuitorule, Te-ai schimbat la fata in Muntele Toborului. Pentru ca lumea sa poata ajunge la slava, Fiul a sadit un alt pom al vietii: cel al iubirii adeverite -prin jertfa, care merge de la intrupare la moarte.

Sfintii sunt deja pentru noi actualizarea chipurilor transfigurate de lumina Duhului, aratandu-ne ca telul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh.

Atunci parintele Serafim m-a luat dupa umeri si strangandu-ma tare, a spus: ” Si tu, si eu ne aflam amandoi in plinatatea Duhului Sfant. De ce nu ma privesti ? “Nu te pot privi, parinte. Din ochi iti ies fulgere si fata ta s-a facut mai stralucitoare decat soarele. Ma dor ochii…” Parintele Serafim mi-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu. Si tu te-ai facut la fel de stralucitor ca si mine. Si tu te afli acum in plinatatea Duhului Sfant, altfel nu m-ai fi putut vedea”. Dupa aceste spuse, mi-am ridicat ochii spre chipul sau si m-a cuprins o teama si mai mare. Inchipuiti-va in mijlocul soarelui, in stralucirea sa cea mai puternica din miezul zilei, chipul unui om care va vorbeste… Nu mai zaresti nimic decat o lumina stralucitoare care se revarsa de jur imprejurul tau… “Ce simti, prietene? “O pace negraita… O dulceata negraita… O nemarginita bucurie…” “Cand Duhul Sfant pogoara peste om cu plinatatea darurilor Sale, sufletul omenesc este coplesit de o nespusa bucurie, caci Sfantul Duh rezideste in bucurie tot ceea ce atinge ….

e. Slujba
Straluceste de jos lumina, Cerule, mai mult decat soarele, si tu, o, pamantule, asculta graiurile lui Dumnezeu celui viu. (Peasna I, glas 4, Irmos)

Iisus, fiul lui Navi, a oprit soarele oarecand, mai inainte inchipuind ziua dumnezeiestii patimi; iara Tu insuti, Mantuitorule, mai inainte de cinstita Crucea Ta, ai intunecat razele soarelui cu raza dumnezeiestii fetei Tale. (Peasna 4, Irmos)

Hristos … va sa straluceasca cu lumina nemasurata, razele soarelui intunecandu-le cu slava dumnezeirii, ca un datator de lumina. (Peasna 5, Irmos)

Camara slavei bucuriei ce va sa fie gatind Hristos ucenicilor, Se suie in munte, de la viata cea ravnitoare de cele de jos la viata cea mai inalta ridicandu-i pe dansii. (Peasna 6, Irmos)

Intru dumnezeiasca Schimbarea la Fata, chipul nostru cel de demult prin ticalosie stricat, astazi Ziditorul a scos din stricaciune pe Adam… si a indumnezeit mintea noastra. Si petrece Dumnezeu impreuna si om. Pe fiecare fire impreunate purtandu-le, neschimbate si nedespartite. Drept aceea, acum la Tabor negrait a stralucit si din tot trupul a daruit razele Dumnezeirii Sale. (Icos)

Tu insuti, iubitorule de oameni Hristoase Dumnezeule, lumineaza-ne si pe noi cu lumina slavei Tale celei neapropiate si ne arata vrednici mosteni imparatiei Tale celei fara de sfarsit. (Stihirile, glas 2, la Litie).

Daniel Rousseau

(Sursa: crestin ortodox)

Adormirea Maicii Domnului în iconografie (explicarea icoanei)

Adormirea Maicii Domnului se praznuieste pe 15 august dupa un post de doua saptamani. Sarbatoarea aceasta este una dintre cele mai indragite praznice ale popoarelor ortodoxe de pretutindeni.

In iconografia traditionala scena Adormirii este descrisa astfel: Cate o cladire in dreapta si in stanga icoanei. In mijlocul planului frontal se afla Maica Domnului intinsa pe un pat, adormita cu mainile incrucisate pe piept. La capul Maicii Domnului se afla Sfantul Apostol Petru, aplecat, tinand in maini o cadelnita si tamaind. In partea opusa sta Sfantul Apostol Pavel, tot aplecat, privind la Maica Domnului, cu mana dreapta intinsa catre ea intr-un gest care exprima adanca evlavie. Jalea se citeste pe fata amandurora.

Langa fiecare dintre cei doi mai sunt alti cinci apostoli, cu expresii pline de tristete. In spatele patului, la mijloc, se afla Hristos intr-o mandorla a slavei. Este incadrat de ingeri, si, putin mai departe, de sfintii ierarhi in vesminte liturgice. In capatul din stanga se afla femei plangand. Hristos tine cu amandoua mainile sufletul mamei Sale sub forma unui prunc infasat. El si Maica Domnului – atat trupul cat si sufletul ei – sunt reprezentati cu aureole; la fel si ingerii. Apostolii si ierarhii sunt reprezentati fara aureole, pentru a se scoate in evidenta chipurile Mantuitorului si Maicii Domnului. Din acelasi motiv, ingerii- fetele, aureolele si vesmintele – sunt pictati in culori pale.

Ierarhii, care se recunosc datorita crucilor mari de pe vesmintele lor, tin deschise Sfintele Evanghelii. Numele lor nu sunt incrise. Dupa Dionisie din Furna, ei sunt Sfintii Dionisie Areopagitul, Ierotei si Timotei. Kontoglu il adauga si pe Sfantul Iacov.

Cu privire la reprezentarea sufletului Maicii Domnului ca prunc infasat, trebuie spus ca este zugravir astfel pentru a simboliza faptul ca, atunci cand a murit, duhul ei s-a nascut la o noua viata, la viata cereasca.

In unele icoane vechi Sfintii Apostoli apar purtand patul pe care se afla intins trupul Maicii Domnului, evident intr-o procesiune de ingropare. Ii intalnim astfel, de exemplu, in fresca de secol XIV de la Decani, Serbia.

Uneori apare in planul apropiat un om care are amandoua mainile taiate de un inger cu sabia. Dupa Leonid Uspensky, acest om, Athon, a fost un evreu fanatic care a indraznit sa se atinga de patul Maicii Domnului. El adaugat ca acest detaliu este “apocrif”. Kontoglu ofera o explicalie oarecum diferita. El spune ca omul era un evreu evlavios pe nume Jehonias, care a fost pedepsit de inger pentu ca a vrut se rastoarne trupul sfant. Acest element nu numai ca este ca este lipsit de importanta, dar si distrage. Abate atentia de la Maica Domnului, de la Hristos si de la ceilalti sfinti. Nu se intalneste in icoanele perioadei bizantine si nici Kontoglou nu a folosit acest element.

Inscriptia icoanei este: “Adormirea Maicii Domnului”. Icoana Adormirii nu se bazeaza pe relatari scripturistice, pentru ca acestea nu exista, ci pe Sfanta Traditie. Este in acord cu imnografia Bisericii, in special cu svetilna care se canta in ziua de 15 august si in cele paisprezece zile care o preced. Acest imn spune: “Apostoli de la margini, adunandu-va aici, in satul Ghetsimani, ingropati trupul meu; si Tu, Fiule si Dumnezeul meu, primeste duhul meu.”

Desi nu se spune nimic despre adormirea prea Sfintei Fecioare in Noul Testament, termenul utilizat in icoana pentru a-i denumi adormirea, koimesis este folosit in Evanghelia dupa Ioan cand se vorbeste despre moartea lui Lazar. Aici citim ca dupa moartea lui Lazar, Iisus le-a spus ucenicilor” ,,Lazar, prietenul nostru, a adormit; Ma duc sa-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, daca a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau ca vorbeste despre somn de odiha. Atunci Iisus le-a spus lor pe fata: Lazar a murit,, (In. 11, 11-14).

Forma verbala a lui koimesis se foloseste in Faptele Apostolilor, cand se vorbeste despre moartea lui Stefan, primul mucenic.

In capitolul al saptelea din Faptele Apostolilor ni se spune ca, pe cand multimea arunca in el cu pietre, el L-a chemat pe Dumnezeu si a spus “Doamne, Iisuse, primeste duhul meu! Si, ingenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicand acestea, a adormit (ekoimethe) (Fapte 7, 59-60).

Cu privire la folosirea termenului koimesis in Noul Testament pentru a denumi “odihna” si ”moartea, koimesis este corect preluat in inscriptia grecesca a icoanei Adormirii Maicii Domnului.

Ghetsimani, locul unde cantarea spune ca s-au adunat Sfintii Apostoli pentru inmormantarea trupului sfant al Maicii Domnului, este mentionat in Evanghelia dupa Matei ( 26, 36) si in cea dupa Marcu (14, 32) – mai exista o aluzie la el in Evanghelia dupa Ioan (18, l-2). Ioan se refera la gradina Ghetsimani si spune ca Iisus mergea adesea acolo cu ucenicii Sai.”

Adunarea apostolilor in jurul Maicii Domnului la Adormirea ei se leaga de un moment precedent, de adunarea lor, impreuna cu ea, dupa Inaltarea lui Hristos.

In primul capitol din Faptele Apostolilor citim urmatoarele: “Atunci ei (apostolii) s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim …. Si cand au intrat, s-au suit in incaperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru si Ioan si Iacov si Andrei, Filip si Toma, Bartolomeu si Matei, Iacov al lui Alfeu si Simon Zelotul si Iuda al lui Iacov. Toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus si cu fratii Lui.” (Fapte 1, 12-14).

Acest pasaj arata ca intre Sfintii Apostoli si Maica Domnului a existat o legatura stransa: se intalneau cu ea din timp in timp, se rugau impreuna si ii purtau o adanca evlavie.

Aceasta legatura stransa a inceput la Rastignirea Domnului, cand Prea Sfanta Fecioara si ucenicul Ioan stateau langa Cruce, iar Iisus i S-a adresat mai intai ei, apoi ucenicului Sau. Hristos a zis mamei Sale: „Femeie, iata fiul tau!’ Apoi a zis ucenicului: “Iata mama ta !” Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In. 19, 27-28).

In reprezentarea murala, mozaicul sau pictura care infatiseaza Adormirea este executata pe peretele de apus al naosului, deasupra trecerii spre pronaos. Ea aminteste privitorilor, in timp ce pleaca din biserica, de adormirea Maicii Domnului, de propria moarte si de viata ce va sa vina.

Icoana se intalneste astfel in bisericile principale ale manastirilor si schiturilor din Muntele Athos si in numeroase biserici de pretutindeni, bizantine si postbizantine.

Constantine Cavarnos

(Sursa: crestin ortodox)

Explicarea icoanei Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Îmbrăţişarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este tema uneia dintre icoanele pastrate de Traditia crestina, inca din primele zile ale crestinismului. Aceasta compozitie, rara, iar uneori chiar neintalnita de multi, este de o deosebita frumusete, caldura si unitate. Cu toate ca nu toti inteleg duhul acestei icoane, despre care vom vorbi mai jos, ea ar trebui pusa din nou pe peretii bisericilor si in casele crestinilor.

Sfantul Apostol Petru era pescar din Betsaida, localitate de langa Marea Galileii. Mai inainte de a fi numit Apostol, acesta se numea Simon. Hristos si-a strans cei 12 ucenici incepand cu Andrei si Simon Petru, cei doi frati pescari. Apostolul Petru este cel mai batran dintre cei 12 Apostoli ai lui Hristos. Apostolul Petru a murit la data de 29 iunie 67, fiind rastignit cu capul in jos, la ordinul imparatului roman pagan Nero, pe locul unde se afla astazi Catedrala Sfantul Petru din Vatican, Roma.

Sfantul Apostol Pavel a fost un barbat iudeu, deosebit de invatat, fariseu si invatator de lege in iudaism. El a ucenicit langa marele Gamaliel, unul dintre cei mai intelepti dascali din vremea sa, si a ajuns unul dintre cei mai infocati persecutori ai crestinilor. Pana sa se intalneasca cu Hristos, acesta se numea Saul. Dupa convertirea la dreapta credinta crestina, el a devenit unul dintre cei mai infocati propovaduitori ai Imparatiei lui Hristos. Tot in Roma si la aceeasi data cu Sfantul Apostol Petru a murit si Apostolul Pavel, fiindu-i taiat capul. Aceasta moarte, considerata mai demna decat altele, i s-a acordat datorita cetateniei sale romane.

Sfintii Petru si Pavel – Apostolii Bisericii lui Hristos

Sfintii Apostoli apar intr-o icoana numita “Soborul Sfintilor Apostoli”. Pe langa aceasta mai exista insa si alte reprezentari ale Sfintilor Apostoli, precum icoanele individuale de pe catapeteasma Sfantului Altar sau alte icoane portabile. Cu toate acestea, in Traditia crestina, unele dintre aceste icoane s-au bucurat de o evlavie mai mare decat altele. Dintre toti Sfintii Apostoli, doar Petru si Pavel sunt pictati adesea in icoane, fiind luati ca sfinti ocrotitori ai Bisericilor si ca nume de Botez.

Cultul liturgic s-a nascut si s-a organizat in preajma mormintelor Sfintilor Apostoli. Acestora li s-au inchinat biserici si manastiri. Dupa cum vom vedea, Petru si Pavel au fost cinstiti in mod deosebit la Roma, in Apus, si la Ierusalim si Constantinopol, in Rasarit. Problema iconografiei acestor doi Sfinti Apostoli se cerceteaza insa cu dificultate, din pricina saraciei izvoarelor.

Icoana in care apar acesti doi sfinti este adesea zugravita in chipul urmator: pe fundalul auriu al icoanei sunt reprezentati Sfintii Petru si Pavel, tinand intre ei Biserica Apostolica, intemeiata de Hristos. In interiorul micutei bisericute, apare Sfanta Masa, avand pe ea Sfintele Taine. In partea de sus a icoanei, Mantuitorul Hristos apare binecuvantandu-i. Stralucirea gamei cromatice data de dominanta de auriu, rosu si albastru, este temperata de verde, ocru si gri, care confera picturii multa subtilitate.

Legat de Biserica lui Hristos si de insemnatatea crestinilor, Sfantul Apostol Pavel spune acestora: “Deci, dar, nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu, ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos. Intru El, orice zidire bine alcatuita creste ca sa ajunga un locas sfant in Domnul, in Care voi impreuna sunteti ziditi, spre a fi locas al lui Dumnezeu in Duh.” (Efeseni 2, 19-22)

Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel – icoana comuniunii

Dupa cum spuneam si mai sus, aceasta icoana este una destul de rara, foarte greu putand fi gasita in fresca vreunei biserici ori manastiri. Adesea, aceasta a circulat in icoane portabile, atat in biserici, cat si in casele crestinilor. In cele ce urmeaza vom cauta sa intelegem ce aduce cu sine aceasta icoana si de ce trebuie sa ne ferim, in intelegerea ei.

Cei doi Apostoli pot fi usor recunoscuti. Erminiile iconografilor din Sfantul Munte Athos, vorbind despre chipurile Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, dau indicatii foarte concise: “Sfantul Petru, batran cu barba rotunda; Sfantul Pavel plesuv, cu barba cenusie.”

Sfantul Petru este pictat, conform celor mai vehi marturii iconografice, avand fata ovala, parul capului alb, in bucle mici, unite pe lateral cu barba carliontata, iar ochii ii sunt adanciti. Aceste trasaturi se vad inca din cele mai vechi icoane, cum ar fi cea de pe peretele unui cubicul din secolul al III-lea, aflat intr-o catacomba cunoscuta sub numele “Catacomba Sfintilor Petru si Marcellinus”, situata la Roma, pe Via Labicena.

Apostolul Pavel este infatisat in icoana, conform unor marturii iconografice la fel de vechi, dintre care amintim aici doar un basorelief de pe sarcofagul lui Junius Bassus, datat ca fiind din secolul al IV-lea si pastrat in criptele Vaticanului. In toate icoanele, Pavel apare astfel: fruntea larga si capul plesuv, barba rara si cu fire subtiri si cenusii. Descrierea literara din “Actele Sfintei Tecla”, marturiseste: “Mic de statura, picioarele incovoiate inlauntru, nasul relativ pronuntat, sprancene unite si o fizionomie atragatoare.” Mic de statura, Pavel are figura prelunga, frunte mare brazdata de trei cute orizontale, nas relativ pronuntat si curmat la legatura cu fruntea. Ochii sunt mari deschisi, in orbite adancite.

Ne vine in minte intrebarea: de ce tocmai acesti doi Sfinti Apostoli apar imbratisati, si nu altii? Apostolul Petru era cel mai batran dintre toti, lucru ce ii denota un oarecare respect din partea celor mai mici ca el, in vreme ce Pavel, ca cel mai nou Apostol, s-a dovedit ca fiind cel mai aprins de ravna pentru Hristos. Adesea, acesta din urma, spunea: “Sufar durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi.” Am putea spune ca acestea ar fi motivele, insa nu este adevarat intru totul.

Intre cei doi Apostoli, la un moment dat, aparuse o disputa privind propovaduirea Evangheliei lui Hristos, in cele ce priveste lumea pagana. Petru era cel ce obliga pe pagani si la anumite randuieli din ritualul iudeu, precum taierea imprejur si altele asemenea, in timp ce Pavel propovaduia o taiere imprejur a inimii, deci o primire a lui Hristos, fara toate cele ale Legii celei Vechi.

Legat de aceasta disputa, Apostolul Pavel spune: “Iar cand Petru a venit in Antiohia, pe fata i-am stat impotriva, caci era vrednic de infruntare. Caci inainte de a veni unii de la Iacov, el manca cu cei dintre neamuri; dar cand au venit ei, se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur. Si, impreuna cu el, s-au fatarnicit si ceilalti iudei, incat si Barnaba a fost atras in fatarnicia lor. Dar cand am vazut ca ei nu calca drept, dupa adevarul Evangheliei, am zis lui Chefa, inaintea tuturor: Daca tu, care esti iudeu, traiesti ca paganii si nu ca iudeii, de ce silesti pe pagani sa traiasca ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri.” (Galateni 2, 11-21)

Ce intelegem din icoana in care Apostolii Petru si Pavel stau imbratisati?

Icoana in care cei doi Sfinti Apostoli se imbratiseaza este de o deosebita frumusete. Fiecare sfant il tine pe celalat cu o mana peste umar, iar cu cealalta peste brat. Obrajii acestora sunt apropiati, lucru ce indica o foarte mare unitate in cele propovaduite, pana si in ganduri. Niciodata ucenicii sau Apostolii adevarati ai Domnului nu au stat suparati ori in contraziceri. Chiar daca pareri diferite s-au ridicat uneori, acestea s-au unit in foarte scurt timp, spre a intari puterea cuvantului si a comuniunii crestine.

Icoana indica in primul rand unitatea crestinilor in slujirea Cuvantului lui Dumnezeu. Niciodata parerile de sine, izolate de ceilalti si rupte de Biserica lui Hristos, nu vor zidi Trupul cel tainic al Domnului. Adevarul si puterea lucrarii cuvantului Evangheliei sta in comuniunea crestinilor intre ei si in Hristos. Nimic nu se face de unul singur, nimic separat. De aceea, icoana cu “Imbratisarea Sfintilor Apostoli” aduce neincetat in mintea inchinatorului ideea neaparata a unitatii si impacarii, mai ales intre aceia care au pareri diferite, ori ganduri separate.

Este o mare greseala a spune cineva ca aceasta icoana simbolizeaza imbratisarea Bisericii de Rasarit cu cea de Apus. Chiar daca nu se imbratiseaza in duhul unitatii si comuniunii ce razbat din icoana celor doi Sfinti Apostoli, aceste doua Biserici nu se afla in lupta. Doua lucruri diferite nu se pot imbratisa in duhul dragostei dintre Apostoli, atata timp cat propovaduirea lor difera in foarte mare masura.

Dupa Teodor Danalache

(Sursa: crestin ortodox)

Semnificaţia spirituală a icoanei ’Sfânta Treime’ a lui Andrei Rubliov

Icoana Treimii lui Andrei Rubliov[i] este adesea considerată ca punctul culminant al iconografiei ruse şi chiar acei care sunt puţin pregătiţi să perceapă încântătoarea frumuseţe a desenului şi  a coloritului ei, să pătrundă profunzimea simbolismului ei, nu pot să nu fie impresionaţi de prospeţimea, tandreţea, emoţia conţinută de această capodoperă. Aceasta a dat loc unei literaturi abundente, în care accentul este pus pe istorie şi tehnică mai degrabă decât pe interpretarea spirituală. Pe acest ultim punct de vedere am vrea să ne plasăm acum. Am vrea să răspundem în termeni foarte simpli la întrebarea: ce ne spune icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov?

Pentru a fixa ideile, să ne amintim dispozitivul icoanei. Trei îngeri, recunoscuţi după aripile lor, sunt aşezaţi în jurul unei mese. Pe această masă este aşezat un platou. În spate, un peisaj, mai degrabă schiţat decât precizat – vedem acolo un arbore şi o clădire. Este vorba de reprezentarea episodului descris în capitolul 18 din Geneza. Domnul, se spune acolo, i-a apărut lui Avraam în câmpia lui Mamvre, sub forma a trei bărbaţi (Biblia nu pronunţă cuvântul „îngeri”). Avraam i-a invitat să se odihnească şi le-a oferit o masă. Tradiţia patristică a văzut în aceşti trei vizitatori un simbol a celor trei persoane divine. Pe urma ei, tradiţia iconografică bizantină a ales să reprezinte Treimea sub aspectul a trei bărbaţi, deveniţi îngeri, aşezaţi la masa lui Avraam. Icoana lui Rubliov se inserează deci într-o lungă tradiţie consacrată. Dar poate că ne vorbeşte mai mult decât altele din acest lanţ.

Să remarcăm ca încă de la început ritmul mişcării circulare care pare să antreneze toate elementele icoanei. Poziţia jilţurilor , întrevăzute lateral, cea a treptelor, poziţia însăşi a picioarelor celor doi îngeri din prim plan, înclinarea capetelor lor: toate acestea evocă, sugerează o mişcare „dirijată” (în sens contrar acelor ceasornicului) această mişcare se manifestă şi în planul din spate. Arborele înclinat spre stânga (spectatorului), ca sub suflul unui vânt puternic. Spre stânga, la fel, se înclină panourile tăiate ale acoperişului clădiri. Acest ritm exprimă circulaţia şi comunicarea aceleiaşi vieţi divine între cele trei persoane. Dar acestea nu se retrag într-un sistem închis. Ritmul lor este un ritm de adoptare, de efuziune, de dăruire, de generozitate şi de graţie. Condescendenţa lor admite, invită, în cercul divin, fiinţa creată, dar ea va rămâne acolo distinctă, pe locul ei propriu. Aplecând arborele, mişcarea circulară a vieţii divine atinge natura. Înclinând acoperişul edificiului (pe care judecându-l după stilul lui general şi mai ales după cel al ferestrelor şi uşilor, este o biserică), ea atinge umanitatea care se roagă, umanitatea la cea mai înaltă putere a sa. Lumea „adoptată” constituie într-un fel periferia. Cele trei persoane ocupă centrul. Aceasta este indicată printr-o subtilă degradare a culorilor. Tonurile închise – albastru, bordo, oranj, verde – ale vesmintelor îngerilor sunt înconjurate de galben-ul viu, mai uşor, al aripilor şi al jilţurilor, şi de fundalul pal, transparent aurit. Realitatea maximală este a celor  trei persoane. „Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14).

Să privim acum trăsăturile acestor trei persoane. Ele nu au vârstă şi totuşi produc o impresie de tinereţe. Nu au sex şi totuşi ele îmbinã robusteţea precisă cu graţiea. Fizionomiile şi gesturile nu au fost „construite” în vederea farmecului, şi totuşi farmecul care se degajă este imens. Alte simboluri trinitare -  de exemplu Cel Bătrân de zile, mielul, porumbelul, trei bărbaţi aşezaţi pe acelaşi tron – au fost reprezentate. Dar, după părerea noastră, nici o reprezentare nu este atât de aptă ca icoana lui Rubliov, să-l introducă pe credincios în realitatea vie a celor trei persoane. Pentru ce? Pentru că Rubliov a ştiut să exprime într-o manieră unică veşnica tinereţe şi eterna frumuseţe a celor trei. În teorie se ştie bine aceasta. Dar când în locul unui bătrân cu barbă şi păr de zăpadă şi al unui porumbel de nepătruns, regăsim, datorită unei opere de artă, frumuseţea şi tinereţea Fiului în Tatăl şi în Paraclet, o primim ca pe o revelaţie practică, nu de concepte, ci de atitudini. De acum înainte o „vedem” diferit ne-o apropiem diferit, îi „simţim” pe cei trei diferit, pentru că ne-a fost sugerat acum că ei sunt alţii, nu sunt de loc ceea ce credeam, ci ceea ce ne imaginam (de altfel mai mult sau mai puţin în pofida noastră). Şi, în viziunea noastră nouă, cea a tinereţii şi frumuseţii veşnice, cea a farmecului indescriptibil al celor trei, există mai multă căldură, mai multă atracţie, mai multă bucurie, mai multă realitate personală decât într-o „pictură abstractă” pe care am dedus-o din schemele teologice. „Ochii tăi îl vor vedea pe Împărat în frumuseţea lui” (Is 33,17).

Fiecare din cei trei îngeri poartă în mână un toiag lung şi foarte subţire. Adică fiecare persoană divină este un călător, un pelerin. Numai Verbul s-a făcut trup, dar dacă s-a făcut trup a fost prin puterea şi voinţa Tatălui şi a Duhului. În nici un moment celelalte două persoane nu au fost străine de lucrarea de salvare a Fiului, în nici un moment ele nu au încetat să vină până la noi şi să acţioneze de o manieră invizibilă. Icoana pune în lumină participarea întregii SfinteTreimi la întrupare. Cele trei bastoane constituie o declaraţie şi o promisiune. Ele declară că cei trei au venit deja printre oameni. Ele promit că cei trei vor veni încă. Dumnezeul nostru în trei persoane vine, vine pentru totdeauna.

Scopul acestei veniri este locuirea celor trei persoane printre oameni. De aceea cei trei îngeri au acceptat ospitalitatea lui Avraam. Ei s-au aşezat la masa lui, aproape de cortul lui (Gen 18, 1-2), sub un arbore (Gen 18,3). Arborele şi biserica reprezentate în icoană semnifică încă arborele şi cortul din povestirea biblică. Icoană evocă viaţa divină a celor trei, dar ea o pune în legătură cu o masă omenească, cu nevoile omeneşti. Cele trei persoane vor să fie pentru noi mai mult decât vizitatori sau oaspeţi în trecere. Există o locuire a Treimii în sufletul slujitorilor lui Dumnezeu. Ospăţul împărăţiei mesianice se împlineşte acolo în mod invizibil. „dacă cineva îmi deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). „Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el” (Ioan, 14,23).

Dar ce există pe această masă în jurul căreia sunt aşezaţi cei trei îngeri? O farfurie este aşezată acolo. Discernem greu ce conţine aceasta. Totuşi, studiul icoanei făcut cu mijloace specializate decelează capul unui viţel. Avraam a pregătit pentru oaspeţii săi trei măsuri de floare de făină, un viţel tânăr cu carnea fragedă, unt şi lapte (Gen 18,6-8). Să fie deci această ofrandă a patriarhului ceea ce vrea să indice farfuria? În povestirea Genezei, îngeri au venit la Avraam pentru a-i anunţa promisiunea divină al cărei obiect este Isaac. Avraam însuşi stă în picioare, în jurul îngerilor în timpul mesei lor, şi Sara foarte aproape, sub cort. Dar icoana ignoră prezenţa lui Avraam.

Felul de mâncare oferit îngerilor şi pus pe masă capătă o semnificaţie care depăşeşte infinit gestul ospitalier al patriarhului. Nu este vorba aici de Avraam şi Isaac. Trebuie să căutăm în viţelul sacrificat un alt sens, mai înalt. Dumnezeu îi va prescrie mai târziu lui Avraam să ofere un viţel tânăr ca jertfă pentru păcat (Lv 9,2,11). Mai târziu si Mântuitorul însuşi va povesti, într-o parabolă, cum tatăl fiului risipitor a cerut să se taie un viţel pentru festinul prin care celebra întoarcerea fiului său (Lc 15,23). Astfel, viţelul din icoană este un simbol al sacrificiului şi al mântuirii.  Şi, prin aceasta, icoana ne face să ne apropiem de misterul Răscumpărării. Căci aceşti trei termeni, Treimea, Întruparea, Răscumpărarea, nu sunt de loc separabili. Printr-un anume mister noi am început să contemplăm opera divină, această contemplare (sprijinită nu pe raţiune, ci pe Revelaţie) va chema pe celelalte mistere în virtutea unei necesităţi interne. Pelerinajul celor trei îngeri purtători de toiege de călătorie n-ar fi complet dacă nu ar ajunge la Calvar. Icoana evocă deci sfatul celor trei persoane divine în vederea mântuirii neamului omenesc. În locul unei farfurii aşezate pe o masă, o cruce ar fi putut pictorul să ridice în mijlocul celor trei îngeri. O spiritualitate a Întrupării sau a Treimii este mincinoasă dacă nu menţine Sângele Răscumpărătorului în centrul operei de mântuire. Şi iată de ce este drept şi sugestiv ca toiegele îngerilor să fie atât de subţiri, aproape ca un fir, şi colorate în roşu. Căci acelaşi fir stacojiu care a fost o garanţie de salvare pentru Rahav, prostituata (Ioan  2,17; 6,23), uneşte slăbiciunea noastră cu Sângele preţios vărsat pentru noi.

Acum, că ştim asupra cărui obiect precis icoana concentrează atenţia celor trei îngeri, să observăm nuanţele pe care le exprimă atitudinile lor respective. Ele se aseamănă uimitor. Trăsăturile lor sunt aproape identice. Şi totuşi privirea lor şi gestul lor exprimă maniera proprie în care fiecare dintre ei este implicat în misterul Răscumpărării [ii] .

Îngerul care stă faţă în faţă cu spectatorul şi care, raportat la acesta, stă dincolo de masă îl reprezintă pe Tatăl. Mâna lui desemnează farfuria; ea sugerează sacrificiul, ea invită la acesta. Dar acest gest al mâinii este mai degrabă schiţat decât afirmat, nu este un gest deschis, ci un gest reţinut şi ca retractil. Şi privirea, încărcată de tristeţe, se întoarce.

Îngerul aşezat în faţă şi la dreapta mesei, totdeauna în raport cu spectatorul, îl reprezintă pe Fiul. Privirea Fiului este, de asemenea, tristă. Dar ea nu se întoarce. În timp ce capul se înclină blând, în semn de acceptare, ochii, în acelaşi timp fascinaţi şi trişti de moarte – „Sufletul Meu este trist până la moarte” (Mt 26,36) – se fixează asupra farfuriei. Mâna se întinde spre aceasta; dar acolo încă gestul este stăpânit, reţinut; nu este ezitant, este într-un anume fel gânditor, tatonant. Toată atitudinea exprimă un fiat ascultător, resemnat, dureros.

Îngerul aşezat la stânga, în faţa mesei, reprezintă Paracletul. Este cazul să spunem Paracletul mai degrabă decât Duhul, căci aici cea de-a treia persoană îşi exercită la modul suprem slujba ei de consolator. Mâinile nu se întind direct spre farfurie, chiar dacă două degete ale mâini drepte par a puncta spre aceasta; cele două mâini ţin cu o anume solemnitate delicatul toiag roşu în faţa Fiului. Ca şi cum acest toiag i-ar fi prezentat pentru a-i vorbi despre pelerinajul terestru şi despre sângele vărsat. Ochii fixează faţa Fiului. Au o expresie rănită. Atenţia celei de-a treia persoană este profundă, în totalitate concentrată asupra ceea ce Fiul va face. Toată fiinţa îngerului a treilea emană, în tãcere, simpatia şi mila. Oricine are dificultăţi în a-şi reprezenta pe Duhul ca persoană ar trebui să contemple îndelung acest al treilea înger al icoanei. Contemplarea globală a acesteia ar fi de altfel deosebit de eficace pentru a ajuta să înţelegem cum Treimea este în acelaşi timp una şi distinctă.

Prin raport cu farfuria aşezată pe masă, cei trei îngeri au un gest şi o privire diferită. Dar o armonie perfectă – acelaşi fiat – însufleţeşte decizia lor interioară. Nimic nu este aici „comandat” din afară, impus de una din cele trei persoane. Există numai consimţire unanimă a celor trei la o exigenţă a generozităţii lor, comună supunere unei legi aplicate până la consecinţele ultime: „Nu este mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa” (Io 15,13). Icoana – bineînţeles – exprimă de o manieră antropomorfică realităţi (milă, durere etc) care nu îi pot fi atribuite lui Dumnezeu aşa cum îi sunt atribuite omului; avem aici, pictate pe o imagine, simboluri foarte inadecvate, dar pe care limbajul divin însuşi le-a consacrat.

O ultimă remarcă. Nimic n-ar distinge una de cealaltă, fizionomiile celor trei îngeri, dacă n-ar fi relaţia pe care fiecare fizionomie o exprimă în privinţa „alteia”. Avem aici trei generozităţi care nu sunt nici opuse, nici juxtapuse, ci „puse” una prin raport cu cealaltă – puse nu în faţa celeilalte, ci în cealaltă, în aşa fel că tocmai în această relaţie de iubire, în care fiecare persoană divină „se găseşte” ca şi distinctă, se afirmă şi se bucură de fericirea ei. Fiecare persoană divină tinde spre cealaltă ca spre termenul în care îşi obţine plenitudinea. Icoana lui Rubliov, pentru că ne face să întrevedem misterul Treimii, ne revelează misterul iubirii supreme pe care iubirea noastră creată n-ar şti să o întâlnească, dar de la care poate primi inspiraţia şi orientarea ei.

Andrei Rubliov nu înţelegea să sugereze gânduri, ci o rugăciune. Întâlnirea noastră cu cea mai celebra dintre operele lui nu va fi ceea ce a vrut el ca aceasta să fie decât dacă, luând cu această ocazie, un contact mai profund cu cele trei persoane, să repetăm cuvintele lui Avraam adresate vizitatorilor divini, în câmpia lui Mamvre: „Domnul meu, dacă am găsit bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece mai departe, te rog, de slujitorul tău” (Gen 18,3). Şi, dacă noi îi primim pe cei trei din toată inima noastră, vom putea, ca Avraam, să primim din gura lor asigurarea că această experienţă binecuvântată, departe de a fi un episod izolat, ne va fi acordată din nou: „Negresit Mã voi întoarece la tine” (Gen 18,19).

Extras din revista Irenikon,nr.26, 1953, reprodus în revista Contact, nr.116, 1981.
Originalul articolului în limba franceză se găseşte pe site-ul: www.pagesorthodoxes.net


[i] Călugărul Andrei Rubliov a trăit aproximativ în perioada 1370-1730. Icoana Treimii a fost pictată spre 1410 pentru Mănăstirea Sfânta Treime şi Sfântul Serge, aproape de Moscova. A fost restaurată în 1906 şi 1918.

[ii] Nu ignorăm că identificarea celor trei îngeri a fost dezbătută. Unii interpreţi au vrut să-l vadă pe Cristos, şi nu pe Tatăl, în îngerul central. Noi credem că identificarea îngerului central şi a tatălui este conformă cu cea mai veche, cea mai constantă tradiţie orientală, şi am putea aduce dovezi în sensul acesta. În ceea ce priveşte icoana lui Rubliov, vom cita marea autoritate a lui Alpatov în favoarea acestei identificări.

’Pogorârea Sfântului Duh’ în iconografia ortodoxă

In a saptea duminica dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste asupra Apostolilor, ca unul dintre cele mai mari praznice imparatesti. Ea se numeste in greceste „Cincizecime”, deoarece este a cincizecea zi dupa Pasti. Icoana care descrie evenimentul utilizeaza acest cuvant ca inscris, preluandu-l din Noul Testament. Cuvantul apare in Faptele Apostolilor si in Epis­tola intai a Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni.

Icoanele traditionale prezinta evenimentul in felul urmator: O incapere sus, sugerata prin pereti strapunsi de ferestre si im­podobita in partea de deasupra cu draperie. In incapere se afla doisprezece Apostoli, asezati pe o banca semicirculara (exedra). Isi ocupa locurile dupa varsta si importanta. Se afla asezati in centrul compozitiei, in partea de sus a arcu­lui semicercului format de banca, iar cei mai tineri dintre ei se afla in planul frontal, la fiecare din capetele semicercului.

Deasupra Sfintilor Apostoli se afla reprezentata bolta cereasca, din care izvorasc douasprezece raze care coboara asupra lor. In mod caracteristic, in aceasta scena Sfintii Apostolii au aureole si cate o limba de foc in fiecare dintre aureole, in partea de sus a ei sau in raza care se opreste in aureola. Chipurile, pozitiile si gesturile lor vadesc o stare de pace, treaza, insa si de rugaciune.

Sub Sfintii Apostoli, separat de ei printr-unul sau doua arcuri este infatisat un batran cu barba si cu o coroana pe cap. Tine in maini – intinse in laturi – o panza cu douasprezece filactere. Acest om simbolizeaza lumea locuita (oikoumene), iar filacterele, propovaduirea fiecaruia dintre cei doisprezece Apostoli, care avea sa urmeze, in diverse parti ale lumii. In icoanele mai vechi, in locul acestei reprezentari simbolice a lumii si a propovaduirii apostolice, sunt infatisati oameni din dife­rite neamuri, imbracati in straie specifice si cu capetele intoarse in sus, ca si cum ar asculta rapiti invatatura Apostolilor. Deasupra lor sta scris: „Oameni, neamuri si limbi”. Ei apartin diferitelor neamuri care se aflau in Ierusalim in ziua Cincizecimii si care s-au adunat langa casa unde erau Sfintii Apostoli cand au auzit vuietul mare la pogorarea Duhului Sfant si nu ramas uimiti auzind propovaduirea (kerygma) Sfintilor Apos­toli, fiecare in limba sa.

Folosirea reprezentarii simbolice a batranului care tine panza cu cele douasprezece filactere a fost preferata multimii de oameni, pentru ca este un mijloc mai simplu, mai economic, de redare a ideii raspandirii Evangheliei de catre Sfintii Apostoli pretutindeni, totodata, ea nu distrage atentia privitorului de la Apostoli la mul­timea de oameni.

Sfantul Nicodim Aghioritul sugereaza ca in locul batranului care reprezinta lumea sa fie pictat Sfantul Proroc Ioil spunand (ca un glas al Domnului): „Varsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). Aceste cuvinte sunt citate de Sfantul Apostol Petru atunci cand se adreseaza multimilor care se adunasera la Cincizecime si ii ascultau pe Apostoli vorbind in diferite limbi (Fapte 2, 17). Sfantul Nicodim observa ca prorocul Ioil este reprezentat in unele icoane vechi.

Inscriptia icoanei Cincizecimii este: “Cincizecimea”. Evenimentul apare descris in Faptele Apostolilor, capitolul al doilea. Aici citim: „Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. [...] Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat mul­timea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in lim­ba sa. Si erau uimiti toti si se minunau zicand: «Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni ? Si cum auzim noi fiecare limba noastra, in care ne-am nascut ? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romani in treacat, iudei si pro­zeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noas­tre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!» Si toti erau uimiti si nu se dumireau, zicand unul catre altul: «Ce va sa fie aceasta ?»” (Fapte 2,1-4; 6-12).

In Faptele Apostolilor se spune ca erau prezenti doisprezece Apostoli; in locul lui Iuda fusese ales Matia. In legatura cu alege­rea lui Matia in locul lui Iuda, citim: „Si au pus inainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis si Iustus, si pe Matia. Si, rugandu-se, au zis: Tu, Doamne, Care cunosti inimile tuturor, arata pe care din acestia doi l-ai ales, ca sa ia locul acestei slujiri si al apostoliei din care Iuda a ca­zut, ca sa mearga in locul lui. Si au tras la sorti, si sortul a ca­zut pe Matia, si s-a socotit impreuna cu cei unsprezece apos­toli” (Fapte 1, 23-26).

In icoanele traditionale ale Cincizecimii sunt reprezentati doi­sprezece Apostoli. Printre ei, asa cum am vazut, Sfantul Pavel, desi el nu era acolo. Unul dintre Apostoli – numele lor nu sunt in­scrise in icoana – a fost lasat la o parte pentru a fi inclus Sfantul Pavel. Ca si in icoana inaltarii, Sfantul Pavel este reprezentat – in ciuda faptului ca nu a fost acolo – din ratiuni simbolice, pentru ca el avea sa devina unul dintre corifeii Apostolilor. Din Faptele Apostolilor si din Epistola intai a Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni aflam ca, in vremurile apostolice, Cincizecimea se praznuia in mod regulat.

In capitolul 20 din Faptele Apos­tolilor se spune ca „Pavel hotarase sa treaca pe apa pe langa Efes, ca sa nu intarzie in Asia, pentru ca se grabea sa fie, daca i-ar fi cu pu­tinta, la Ierusalim, de ziua Cincizecimii” (Fapte 20,16). Referindu-se la o alta praznuire a Cincizecimii, Pavel spune: „Voi ramane insa in Efes, pana la praznicul Cincizecimii” (I Cor. 16,8).

Hristos insusi a vorbit despre venirea Duhului Sfant, care s-a petrecut la Cincizecime. In Evanghelia dupa Ioan, El le spune uce­nicilor: „Acestea vi le-am spus, fiind cu voi; dar Mangaietorul, Du­hul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 25-26; cf. 16,12-13).

Cu privire la felul in care s-a pogorat Duhul Sfant asupra uceni­cilor, Sfantul Simeon Noul Teolog face o observatie foarte utila pentru intelegerea corecta a evenimentului. El spune ca acest mod de manifestare a Duhului Sfant – printr-un vuiet puternic ca de vant care trece cu repeziciune si prin limbi ca de foc – a fost ceva unic. Duhul Sfant, observa el, viane foarte lin, sub forma de lumina duhovniceasca, aducatoare de bucurie.

„Puterea Duhului Sfant, care se da celui ce il iubeste pe Dumnezeu si pazeste poruncile Lui, nu apare in chip vazut, sub forma de foc, nici nu vine cu vuiet mare ca de vant puternic – caci aceasta s-a intamplat numai pe vremea Sfintilor Apostoli, pentru cei necredinciosi. Dar El este vazut in chip duhovnicesc sub forma de lumina spirituala si vine cu toata pacea si bucuria.”

Multe cantari minunate din Penticostar sunt inchinate zilei Cinci­zecimii, precum Troparul: “Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaintelepti pe pescari i-ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant; si printr-insii lumea ai vanat, Datatorule de viata, slava Tie!”

Locul preferat al reprezentarilor murale ale Cincizecimii este bolta in leagan de deasupra iconostasului, numita si bolta secundara a Altarului.

Constantine Cavarnos

(Sursa: crestin ortodox)